Tatăl scrisoare România

Tată, uneori îmi amintesc de cântecele Irinei Rimes,

Ea e din Moldova… și parcă mă regăsesc în ele.

„Ce s-a întâmplat cu noi?” — mă întreb și eu,

De parcă o parte din răspuns e ascunsă în mine.

Eu arăt ca la 16 ani,

Dar mama spune că am 28.

Și uneori nici eu nu mai știu

Unde începe adevărul și unde se pierde.

Îmi amintesc de anul 2008,

Când am fost la tine acasă.

Am făcut testul ADN,

Și totul părea atât de serios, atât de real.

Tu vorbeai atunci în română,

Iar eu nu înțelegeam totul.

Cineva apropiat ție a spus

Că suntem rude.

Dar nu am înțeles…

Era sora mea?

Sau era sora ta?

Și limba a devenit o distanță între noi.

Tată, pentru mine e important să știi:

Aici, unde sunt eu,

Băieții nu îmi oferă iubire,

Ci doar emoții instabile.

Îmi oferă confuzie, nu claritate,

Prezență, apoi absență,

Cuvinte fără fapte,

Și eu nu mai vreau asta.

Eu sunt o persoană cu suflet bun,

Poate prea bun uneori.

Aș putea să rămân toată viața

Doar în liniștea unei legături adevărate.

Nu am nevoie de jocuri,

Nu am nevoie de durere.

Am nevoie de ceva curat,

De ceva real.

Și poate cel mai mult,

Am nevoie să simt că aparțin…

Că există o legătură adevărată

Între mine și tine.