Tată,să știi

Tată, îți scriu fără zgomot,

așa cum știu că înțelegi.

În casa unde sunt acum,

liniștea nu e pace,

ci doar o pauză scurtă

când cineva își adună umbra.

Un om care nu-mi este tată

încearcă să mă îndrepte

prin frică și presiune,

mai ales când mă doare

și nu pot fi „comodă”.

Nu ridic vocea.

Nu caut ceartă.

Cer doar un lucru simplu:

să nu fiu apăsată

când sunt deja slăbită.

Astăzi tace.

Vorbește puțin,

nu caută apropiere.

Poate a înțeles că există limite

pe care nu le poate trece.

Mama vede mai mult decât spune.

Poate nu știe încă ieșirea,

dar știe că nu e drept.

Tată, nu-ți cer să repari tot.

Vreau doar să știi adevărul:

eu nu sunt o problemă.

Învăț să stau dreaptă,

să nu mă pierd,

să rămân eu însămi

într-un loc unde nu e ușor.

Atât am vrut să știi.

Tată, să știi ce se întâmplă aici,

în casa unde liniștea nu e pace,

ci pauză între două furtuni.

Un om care nu-mi este sânge

își varsă neliniștea pe mine,

când durerea mea îl deranjează,

când tăcerea mea nu i se supune.

El vorbește despre ordine,

dar nu cunoaște granițe.

Predică putere,

dar se hrănește din slăbiciunea altora.

Uneori îl lovește mânia fără sens,

ca o boală care urcă la cap

și coboară în cuvinte grele,

în priviri care apasă.

Astăzi tace.

Nu caută contact,

nu încearcă să pară bun.

Și tăcerea lui spune mai mult

decât toate lecțiile lui false.

Mama vede.

Poate nu știe cum să rupă cercul,

dar știe că nu e drept.

Iar eu învăț să stau dreaptă

fără să cer voie nimănui.

Tată, nu-ți cer să lupți în locul meu.

Îți cer doar să știi adevărul:

eu nu sunt problema.

Eu doar trăiesc printre oameni

care confundă frica cu autoritatea.

Și încă rezist.