Tată,să știi de unde vin

Acasă, zi de zi,

mămăligă cu jumări.

Cartofi prăjiți cu mititei.

Ba iar cartofi cu jumări.

Și gata masa.

Și eu, ca omul,

aș vrea un pahar de vin bun,

un Kagor dulce,

sau un lichior de-ală fain,

să-mi mai liniștesc capul,

să nu-mi aduc aminte

de tot ce-a fost.

Da’ nu.

Bei un pahar — ești deja „alcoolică”.

Aici asta-i normal:

să te jignească,

să te arate cu degetul,

să spună că „fata se duce spre pahar”.

Nimeni nu vrea să înțeleagă.

Lucruri simple, măi oameni buni.

Visele-s ca pe timpu’ URSS-ului:

ca desenele cu Cheburashka —

drăguțe, cuminți.

Da’ viața nu-i desen animat.

Viața te lovește.

Și nu te întreabă dacă ești gata.

Și cine ți-a dat ție dreptul

să-mi spui mie „grasă”, „urâtă”?

Te-ai văzut pe tine?

Așa vorbesc doar cei

cu capu’ stricat.

Mesaje anonime,

vorbe pe la spate,

întrebări tâmpite:

„Da’ unde-i tatăl tău?”

De parcă eu sunt vinovată

pentru toate prostiile voastre.

Eu nu v-am cerut iubire.

Nici judecată.

Nici păreri.

Eu vreau pace.

Atât.

Și mai vii tu,

cu povești mari,

cu istorie,

cu gura plină de tine.

Zici că ai venit să mă pețești.

Care pețit, măi omule?

Eu arăt ca o babă,

tu ca bunicul tău.

Hai să fim serioși.

Asta nu-i dragoste.

E circ.

Așa sunt eu.

Așa trăiesc.

Și dacă nu-ți place —

e problema ta,

nu a mea.