Tată,zici că sunt o șerpișoară?Bine,Atunci mușc,dar cu stil

Tu știi, tată, cum e lumea aici.

Moldovenii fac planuri pentru viața mea, de parcă eu sunt un proiect neterminat la care ei au cheia.

Ucrainenii vin cu filozofii gata ambalate: „Așa trebuie, așa se face, așa e corect.”

Iar unii dintre refugiați se uită la mine ca la o ființă exotică și întreabă: „Da’ tu de unde ai apărut, măi fată?”

Și eu trebuie să zâmbesc?

Hai, tată, nu fi naiv.

Dacă desenez, imediat găsesc „experți”:

„Ooo, ai grijă, că prea îți place să desenezi… cine știe ce dictator stă în tine.”

Dacă tac, mă iau la control:

„E supărată? E periculoasă? Ce-o fi plănuind?”

Dacă spun un adevăr, se supără toți ca la adunarea satului.

Și atunci ce vrei?

Să fiu mielușcă?

Nu, tată. Dacă tot mă văd șarpe, să fiu unul elegant.

Eu nu atac popoare, dar mușc mentalitatea care mă sugrumă.

Mentalitatea care vrea să mă învețe cum să respir, cum să merg, cum să gândesc.

Și care crede că dacă sunt tăcută, sunt slabă.

Dacă sunt sinceră, sunt „rea”.

Dacă sunt diferită, sunt „problemă”.

Ei să fie calmi:

nu sunt pericol pentru nimeni.

Doar că nu mă mai las călcată.

Dacă asta îi sperie, atunci da, tată:

sunt șarpe.

Dar nu pentru tine —

pentru lumea care crede că mă poate modela după capul ei.