Tati,vreau să-mi fie milă de tine

Tată… ascultă-mă un pic.

Am crescut deja,

dar tăcerea dintre noi stă ca un zid de beton.

Mama repetă mereu același lucru:

„Nu ai alt tată, nu căuta, nu întreba…”

Și iar mă simt ca un copil mic,

ascuns într-un colț unde adevărul e pus sub o pătură veche.

Tată, dar eu simt

că undeva există un fir care duce la tine.

Ceva în sângele meu șoptește

că nu e totul așa cum mi se spune.

Și vreau doar să te întreb:

trăiește în inima mea o parte din tine?

Curge în mine drumul tău?

Mi-e greu

să caut cine sunt printre cuvinte străine,

printre fricile mamei

și dorința ei de a șterge trecutul.

Nu sunt supărată — sunt obosită.

Vreau să știu nu o poveste,

ci adevărul.

Vreau să privesc lumea

fără să mă pierd în răspunsuri inventate.

Tată, nu îți cer mult.

Doar sinceritate.

Doar un semn.

Doar momentul acela în care să-mi spui:

„Da, fiica mea, sunt aici. Și sunt al tău.”

Iar dacă adevărul e altul —

spune-mi-l,

ca să pot în sfârșit să respir

fără umbre străine pe umeri.

Asta e tot, tată.

Adevărul meu e aici,

în cuvintele astea care au ieșit din mine,

căci sunt demult adultă,

dar inima mea încă te așteaptă.