Ţigani locali din Cernauți

Tatá, ascultă.

Eu nu scriu poveşti — eu sap rănile care dor

ca nişte cuie bătrâne, uitate în prag.

În Cernăuţi, lumea mă vedea străină,

mă strigau cum voiau ei,

mă împingeau, mă rupeau cu vorba,

de parcă pielea mea era vinovată

că respira altfel.

Ştii, tatá, cum e să mergi la şcoală

cu stomacul strâns,

ca şi cum ai intra într-o pădure

cu lupi flămânzi?

Nu lupi adevăraţi —

ci copii fără inimă,

care crescuseră în umbra vorbelor otrăvite

de la casele lor.

Ei râdeau, arătau cu degetul,

şi-mi spuneau nume care nu-s ale mele.

Nu mă ştiau,

nu voiau să ştie.

Eu eram doar ţinta lor de marţi şi joi,

şi poate şi restul zilelor.

Dar noi am plecat, tatá.

Hînceşti ne-a spălat cu ploaie nouă,

cu oameni care nu se uită în sufletul tău

ca să-l murdărească,

ci ca să te vadă om.

Şi totuşi… nopţile, tatá,

încă vine fumul vechi,

cu feţe, cu glasuri, cu umbre,

de parcă trecutul nu vrea să mă lase.

Sângele meu ţipă că s-a terminat,

dar somnul nu ştie asta.

Eu nu urăsc pe nimeni,

nici pe cei ce m-au rănit.

Dar rănile rămân, tatá.

Şi strigătul lor trece prin mine

ca un cuţit nespălat.

De asta scriu.

Ca să nu mă mai ardă.

Ca să aud şi eu, în sfârşit,

că am scăpat.

Şi poate, tatá,

când ai să citeşti asta,

ai să înţelegi de ce ochii mei

sunt uneori mai grei decât vântul.

Dar eu sunt aici.

În Moldova noastră.

Vie. Curată.

Şi-n sfârşit — liberă.