Ţiganii din cartier

Tată, ascultă.

Acolo, în cartierul ăla ruginit,

nu copilăria mea a crescut —

ci frica.

Frica aia groasă, care ţi se lipeşte de piele

şi nu te lasă să respiri.

Nu era vorba de un neam,

nici de un popor întreg —

ci de câţiva oameni

care au ales să mă vâneze

doar pentru că puteau.

Ei, cu ochii plini de ură,

cuţitul în mână,

şi eu, ţinând o carte de engleză

ca pe un scut de hârtie.

Şi tu, tată…

tu ai tăcut prea mult.

Te-am văzut tremurând,

dând înapoi,

căutând cuvinte care nu voiau să vină.

Iar eu, mică, nu înţelegeam

de ce lumea poate lovi un copil

doar ca să-şi simtă puterea.

Dar într-o zi ai zis: „Gata.”

Ai strâns din dinţi, ai scris plângerea,

ai făcut ce n-ai ştiut să faci la timp.

Şi mama a strâns valiza

ca şi cum ar fi strâns inima mea ruptă.

Şi am plecat.

Forţaţi, izgoniţi, dar liberi.

Şi acum suntem în Hînceşti.

Aici nu se aud paşi care fug după mine,

aici nu miroase a teamă,

aici nu există cuţite în aer

şi nici priviri care spun „nu eşti ca noi”.

Aici, tată, m-am trezit la viaţă.

Dar visele…

Visele încă vin,

cu aceeaşi umbră,

acelaşi gol în piept,

acelaşi frig în oase.

Noaptea mă întoarce înapoi

unde am fost mică şi neapărată.

Şi vreau să-ţi spun asta clar:

nu te învinovăţesc.

Ai fost om, nu erou din filme.

Ai fost speriat,

dar tot m-ai salvat în felul tău.

Poate prea târziu, poate prea încet —

dar suficient ca să trăiesc.

Acum, tată, vreau să închid dosarul ăsta.

Vreau să las trecutul să moară în pace.

Vreau ca visele să ştie

că eu nu mai sunt fetiţa aceea.

Sunt femeie. Sunt întreagă. Sunt aici.

Şi nimeni — nimeni — nu mă mai poate vâna.