Trecutul nu-mi dă pace

Tată,

am visat orașul în care am fost cândva

ca pe o gară fără ceasuri,

unde băieții vorbesc despre război

și, în aceeași frază,

mă invită la o întâlnire.

Ca și cum dragostea

ar putea fi planificată

între o alarmă și o mobilizare.

Mama m-a luat de mână în vis

și m-a dus acasă —

nu din frică,

ci din instinct.

Ca și cum cineva din mine

știa deja

unde nu trebuie să rămân.

Vecinii strigau în telefon,

voci murdare, fără nume,

cerând divorțuri, sentințe, rușine.

Așa face trecutul:

nu tace,

ci comentează.

Un bărbat a aruncat cuvinte grele,

ca pietrele:

nu adevăruri,

ci otrăvuri vechi.

Le-am recunoscut —

le-am mai auzit.

Tu erai acolo, tată,

vorbind calm,

fără să ridici vocea.

Și cineva a spus:

„Primăvara plecăm.”

Nu știu unde.

Dar știu de ce.

Trecutul nu-mi dă pace,

nu pentru că îl iubesc,

ci pentru că îl închid.

Încet.

Definitiv.

Și dacă plec,

nu fug.

Merg înainte

cu ce am învățat

și cu ce nu mai accept.