Vis cu ochi albaștri și viespi

Tată,

am visat dragostea mea dintâi,

ieșită din război

și vândută vecinului din est,

cel cu casa nelocuită în cap.

Avea ochi albaștri,

prea frumoși pentru alegerile lui,

păr deschis

și trecut întunecat.

M-am oprit,

am rămas în urmă,

nu din dor —

din uimire.

Lângă el, mamele noastre

stăteau ca într-o piesă absurdă,

iar una a spus:

„Fata ta seamănă cu al meu,

nu doar la față,

ci și pe dinăuntru.”

Mama mea a răspuns sec:

„Sunt împotriva oricărei întâlniri.

Să fie doar prieteni.”

Atunci au apărut viespile —

gânduri mici, rele,

care nu înțeapă,

doar bâzâie.

Cineva întreba de cosmetice,

iar altcineva plângea un fiu

dispărut în război.

Eu am spus adevărul,

fără machiaj:

„Fiul tău s-a vândut demult.”

Ea a răspuns:

„Important e că tu nu ești trădătoare.”

Și atunci am plecat în Moldova,

unde nu mai trebuia să rămân

pentru nimeni.

Apoi el a zis:

„Nu sunt Andrei.

Sunt Alexei.

Fratele.”

Și am respirat ușurată.

La final, mi-a spus:

„Nu ești perechea mea.

Prietenul meu te iubește.”

L-am întrebat:

„Îl cunosc?”

„Da.

E colegul meu de clasă.”

Și m-am trezit.

Fără dor.

Fără frică.

Cu liniște.