Vis de peste munți,cu râs și viespi

Tată,

no, am avut un vis de-ți vine a râde

și a da din cap,

cum faci tu când zici:

„No bine, aista-i clar vis.”

Mi-a apărut prima dragoste,

ieșită din război

și dusă cu suflet cu tot

la vecinul din răsărit,

ăla care n-are toți boii acasă.

Frumos era, n-am ce zice:

ochi albaștri ca cerul de vară,

păr bălai,

minte… mai înnorată.

M-am oprit o clipă,

nu din drag,

ci din mirare,

ca atunci când vezi un om

mergând pe drum greșit

și tot el fluieră.

Și ce să vezi —

mamele noastre stăteau de vorbă,

ca la poartă duminica:

„No, fata ta seamănă tare cu-al meu,

nu doar la față,

ci și la fire.”

Mama mea, scurt și clar,

cum îi șade bine:

„Io nu-s de acord cu întâlniri.

Să fie numa’ prieteni.”

Și atunci, hop și viespile,

ca gândurile rele:

nu mușcă,

da’ fac zgomot

de-ți vine să fugi.

Cineva vorbea de cosmetice,

altcineva plângea un fecior

pierdut în război,

iar eu, fără ocoliș, am zis:

„No, fiul tău s-o vândut demult.”

Ea o dat din umeri:

„Las’, important că tu nu ești trădătoare.”

Și-atunci am plecat în Moldova,

că nu mai aveam ce căuta acolo,

nici cu inima,

nici cu mintea.

La urmă, flăcăul zice:

„Stai, nu-s Andrei.

Io-s Alexei.

Fratele.”

Și m-am liniștit,

ca după o glumă bună.

Dar bomboana de pe colivă:

„Nu ești de mine.

Prietenul meu te iubește.”

„No bine,” zic,

„îl cunosc?”

„Apăi da,

e colegul meu de clasă.”

Și m-am trezit, tată.

Fără dor.

Fără supărare.

Cu râsul rămas pe pernă.