Visul meu

Mi-a apărut un moscal în vis, ca o umbră murdară,

S-a lipit de mine strâmb, cu vorba lui amară.

Întinde mâna la cărțile mele, fură ce nu-i al lui,

Dar eu le strâng la piept – să nu-mi ia drumul și cenușa neamului.

Aveam o carte-a trupului, să știu ce sunt și cine,

Și alta groasă, a istoriei – pământ, rădăcini, lumine.

Moscalul râde, scuipă rece: „Ești plinuță, de-aia ești rea?”

Nu știe că mânia mea e strajă – și nu se naște din grăsimea mea.

„Nu-s din Lviv,” îi spun tăios, „nu mă băga în forma ta.

Vin din Vest, din locul care n-a tăcut și nu va tăcea.”

Dar el tot sapă-n mine, ca fierul ruginit,

Crezând că poate să mă fure, să mă lase fără spirit.

Și-atunci apare viespea – mică, dar cu ac venin,

Se prinde de pielea mea ca de un fruct prea plin.

Mama-mi spune: „Ai grijă, poate mușca, poate durea.”

Dar viespea n-are curajul – doar stă, doar mă încerca.

Așa s-a dus visul turbat, fără să-mi ia esența.

Moscalul dispare în ceață, cu toată aroganța.

Cărțile rămân la mine – armură, sânge, fir divin.

Iar viespea… doar o umbră slabă pe marginea destin.